Blestemul fostei prietene

În evoluția oricărei relații de tipul ne-am văzut-ne-am plăcut-ce rămâne de făcut există două momente cruciale. Primul, generic denumit hai să ne cunoaștem mai bine , descrie în cuvinte destul de multe și inutile motivele despărțirii de ex, precum și o amplă caracterizare a respectivei persoane, de la stil de conducere la defecte, de la performanțe sexuale la animale de casă. În funcție de circumstanțe, acesta poate include și mărturisiri de tipul „bă, știi, eu încă țin la ea/el” sau, mai grav, „nu știu dacă aș putea să spun nu dacă ar vrea să ne împăcăm”.
Al doilea moment esențial survine, de regulă, după intense întâlniri în scopuri ocazional amicale, ieșiri în grup la suc sau vizite la domiciliul părinților uneia din părțile implicate și se concretizează în necesitatea purtării Discuției. Adică partea extrem de jenantă și dificilă în care cel cu perechea mai mare de cojones îl întreabă pe celălalt încotro se îndreaptă relația mixtă pe care au avut-o până atunci. Brusc e nevoie de o definire mai clară a naturii legăturii.

*

Ei bine, nu știu ce-am mâncat când eram mică (sau, mai bine spus, știu cu siguranță ce nu am mâncat), că momentul hai să vorbim despre foști nu decurge niciodată conform așteptărilor și niciodată nu scap de umbra fostei prietene. Fie că este vorba de tipe care seamănă leit cu mine, de moldovence cu țâțe (mai) mari sau de persoane aparent perfecte cu care respectivii au fost un număr considerabil de ani, există întotdeauna scheletul din dulap care nu poate fi îngropat sau fantoma din pod care când crezi că totul merge perfect decide să-ți facă o vizită.
Fiind o persoană care supra-gândește și supra-interpretează, inițiativa Discuției este adeseori luată de mine și deși eu sunt întotdeauna cea confuză care vrea să știe sau să fie sigură, amânarea de frica răspunsului este cea mai des adoptată soluție.

*

Fetele nu știu ce vor.

Greșeli

Mi se întâmplă tot mai des să vreau să mă dau cu capul de pereți gândindu-mă la greșelile incredibil de stupide pe care le comit din simplul motiv că în momentul respectiv nu am nimic mai bun făcut. Ceva la modul „dacă totul merge atât de bine între noi și tot stăm atât de relaxați și apropiați pe canapea, de ce să nu te mușc eu de burtă și tu să te enervezi, să pleci și să nu mai vorbești cu mine?”

Ironia maximă este că treburile astea se întâmplă numai cu persoanele de care ajunge să îți pese și numai atunci când ești convins că nimic nu poate merge rău. Un fel de felie de pâine unsă cu unt și covor proaspăt spălat. Nu te crezi atât de prost/neatent încât să o scapi pe jos, iar atunci când deja o vezi picând te gândești că nu ești atât de ghinionist încât să aterizeze cu partea unsă pe minunea de covor. Și ajungi cu peria în mână, în patru labe, frecând pata și rugându-te ca untul să nu aibă câtă grăsime scrie pe pachet.

Cred că mă atașez prea repede de oameni.

*

De-a lungul anilor de adolescență au existat personaje care exercitau asupra mea o inexplicabilă fascinație. Era mai mult decât o stare care mă făcea să mă împiedic de fiecare dată când treceau pe lângă mine și să fiu complet incoerentă cel puțin cinci minute după respectiva intersectare, însă nu era nici pe departe genul de obsesie datorită căreia să ajung să vânez și să-mi însușesc chiștocul aruncat la întâmplare pe jos de subiectul în cauză.

O dată ce am depășit perioada nefastă și am împlinit 18 ani, am reușit să trec și peste manifestările puerile și să mă comport matur. Adică să nu mai stau să mă întreb dacă m-a observat sau dacă știe cum mă cheamă, ci să mă asigur că este perfect conștient de existența mea. Dacă pentru un timp atitudinea asta serioasă a unui om copt la minte a funcționat și a reușit cu succes să suplinească „auzi, Oana, crezi că îi place de mine?”, de vreo câteva luni mă simt pusă din nou în aceleași situații jenante cu care aveam de-a face acum câțiva ani.

Spațiul în care se desfășoară acțiunea nu mai este curtea școlii sau un oraș cu un centru de dimensiunea parcului din spatele blocului, ci un București larger than life, deci șansele de a-mi rupe dinții din față ar fi trebuit să fie mai mici decât erau atunci când locuiam în urbea în care Nichita Stănescu și-a ras sprânceana. Fals. Exact când mă aștept mai puțin și de obicei la vreo două-trei zile după ce îmi iese câte un coș din cauza poluării, mă trezesc față în față cu eroul. El zâmbește larg și flutură mâna, eu rămân blocată și bâigui un „hello” neconvingător . Problema și mai mare este că de fiecare dată minunea se află pe fugă și, prin urmare, nici dacă aș vrea nu aș putea să fiu bărbată și să-i spun vreo două.

Deci sufăr de o formă dubioasă de retardare. Somebody put me out of my misery.